duminică, 8 martie 2009

 

Un microbuz numit Esperando

In fiecare dimineata, de 8 ani incoace, un microbuz strabate orasul in lung si-n lat pentru a lua de acasa o mana de copii cu dizabilitati. Ii duce la Centrul de zi de recuperare Esperando, unde acesti micuti (sau marisori...) isi au o viata a lor. De fapt, este sansa lor de a avea o viata! Apoi, dupa amiaza, ii ia de la Centru si ii duce inapoi acasa.
Totul suna frumos si normal, nu-i asa? Asa si trebuie sa fie. Doar ca, din pacate, nu prea e...
Nu oricine este de acord sa faca o astfel de munca. Firmele cer multi bani. Am gasit, de-a lungul anilor, doua persoane private care au facut acest serviciu cu masinile lor. Amandoua cam vechi (masinile, nu persoanele!). Mai cade cate o usa, se mai blocheaza usa si se iese prin portbagaj, cade ba o piesa, ba alta... In plus, transportul, mai bine spus urcarea si coborarea tinerilor in fotoliu rulant este o adevarata odisee. Pentru ca microbuzul nu are lift, rampa sau loc pentru carucior. Asa ca tinerii sunt luati de 2-3-4 oameni (parinti, personal, sofer) pe sus si zvarliti pe sau de pe bancheta microbuzului.
Am cautat, in toti acesti ani, sa obtinem un microbuz adaptat, cu lift si, daca se putea, cu durata de functionare fara reparatii de macar o luna. Am incercat sa convingem oameni de aici sau de afara, am incercat si cu autoritatile sau persoanele din posturi cheie. Niciodata nu am reusit sa fim destul de convingatori.
Asa ca am ramas cu visurile si cu gustul amar. Amar nu doar din cauza refuzurilor, ci mai ales vazand cum multe, multe masini ca si cele pe care le doream noi se plimbau prin oras sau judet aproape goale si aproape inutil. Unele, donate de oameni care sunt si azi convinsi ca au ajutat copii necajiti, sunt folosite cam ca masini de serviciu, de mers si venit de acasa. Altele, cu lift si toate cele, cumparate din bani publici, plimba delegatii prin judet.
Am cerut, la un moment dat, sa ne fie permis sa aducem 1-2-3 tineri in fotoliu rulant cu acest microbuz "public". Ni s-a spus ca e pentru o alta localitate, pentru un centru de acolo. La multe luni dupa aceea, microbuzul cu lift inca era prin Baia Mare, la plimbare... (Nu va faceti griji, ca nu-i simtea nimeni lipsa in celalalt oras! Centrul cu pricina, facut cu bani publici si din strainatate, si care a fost inaugurat, ca orice mareata realizare, cu mult fast, e mai mult un fel de muzeu decat un loc in care persoanele cu dizabilitati sa fie recuperate!)
Am incercat, intr-un exces de optimism si incredere in sufletul bun si caritabil al oamenilor de afaceri si managerilor din Romania (chiar daca tin de multinationale), sa facem o adaptare pentru tara noastra a donatiilor din strainatate. Adica, acolo firmele doneaza sumele necesare pentru cumpararea unui microbuz si apoi, in semn de recunostinta, ONG-ul beneficiar pune afise cu firmele respective pe microbuz, cu un mesaj de multumire. Cum la noi n-a mers, am incercat metoda pe dos: sa adunam bani pentru microbuz prin vanzarea de spatiu publicitar pe el! Aceeasi Marie, dar cu alta palarie. Nici asta n-a mers!
Asa ca suntem tot aici, tot cu prapaditul nostru de microbuz casat de armata acum zece ani, si tot smulgand tinerii cu distrofie musculara (pentru nespecialisti, vom spune doar ca e o combinatie intre ceva ce ti se scurge printre maini si ceva care se rupe la prima miscare mai sanatoasa) din carucior pana pe bancheta si viceversa.
Si tot cu optimisul prostesc si credinta ca faptele bune sunt, daca nu rasplatite, macar sprijinite...

Uneori cred ca, totusi, e un mare noroc ca nu doare prostia!

O zi frumoasa!
Daniel F.

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,


Comments: Trimiteți un comentariu

<< Home

This page is powered by Blogger. Isn't yours?